Cad fulgii șovăielnici în stoluri fără număr,
Din nevăzute urne ei cad pe albul umăr
Al dealurilor prinse de-o crustă argintie.
Ostiri de nori aleargă…
– Ce surdă simpatie,
Nori turburi, nori metalici, spre voi întins mă poartă?
Ati prefăcut în domuri de-argint natura moartă
Și-ați pus în peisagiu un nou fior de viață,
Voi, blocuri mohorâte, convoi de-obscură ceață!….
Tot plumbul meu din suflet, o, forme călătoare,
Ca voi să se topească în gânduri de ninsoare,
Căci, iată, vine vremea când – albe, împietrite –
Pe gând descăleca-vor zăpezi neprihănite….
Cad fulgii șovăielnici, așa cum în poveste
Cad stropi de piatră scumpă, ușor și leneș, peste
Un strălucit războinic, cuprins de-o vrajă-adâncă.
– Asemenea câmpiei, sub cerul vânăt încă,
Ținuturi ale minții, lăsați să vă-mpresoare,
Lăsați să cadă-ntr-una din neaua altui soare,
Ce veșnic brațul ritmic al timpului aruncă….
Cad flori de-argint, de spumă pe lunca-n sărbătoare,
Și vânturi potolite întinsurile-alintă,
Și fluturi albi s-adună în pâlcuri orbitoare,.
– O, suflete, ca lunca te-mbracă-n hiacintă…
Sensul versurilor
Piesa descrie căderea fulgilor de zăpadă și transformarea peisajului într-unul argintiu și magic. Vorbitorul își dorește ca greutățile sufletului să se topească asemenea fulgilor, găsind purificare și liniște în acest tablou hibernal.