Ești stea fără lumină.
Trup, fără Dumnezeu, ești stea fără lumină,
răpită în iluzia reîncarnării,
alimentând memoria urcării
ireversibilă cișmea de adrenalină.
Mă-ntreb, te merită pământul oare
după ce-ai fost odată om,
ce flacără ai ars în cupa torții
ca să-și repare cicatricea morții
Terra cu tine?
Trup fără Dumnezeu, încă ești totuși
parte a omenirii,
în tine, Viața, fără să te-ntrebe,
continuă să-și calculeze ora
când ne va spune, bravo! tuturora
sau.. adio!
Dar dacă partea asta a trupului, divină,
se va desprinde-n cel din urmă ceas
spunând că tu, nu ai de Ceruri nas,
și vei rămâne-o viață de rutină,
sigur vei reuși să faci vreun pas?
Spre care sens sau infinit rămas
vei crede că are rost să-ți desfășori
visarea unei noi și mari erori,
fără să știi, din cine anume, mori?
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană post-mortem, oscilând între speranța reîncarnării și teama unei existențe banale. Se pune întrebarea dacă pământul merită o entitate care a fost cândva om și se reflectă asupra sensului vieții și al morții.