E-n flacără cuprinsă vocea unui semn.
De două morți-ncoace tot aștept
din focul veșniciei să se aprindă
al flăcării impuls;
tot descifrând prin semnele cuprinse
în sensuri prea puține la vedere
am tras cu ochiul la tăcerea care,
se ascundea-n prezentul
ce în noi mocnește,
și astfel, am aflat că arderea-i deplină
doar în spirit.
În urlete scânteile se-aprind
de ochi izbiți cu prea multă lumină,
iar focul ce-a participat la înviere
nu s-a aprins aici.
De plâns.. nu se aude c-ar avea
vreo oarecare nebunie rost
decât, doar ca decor al ochilor vicleni,
ce fără voie introduc în trup
demonii lacrimilor ce-l seduc.
Au mai murit melancolii
din suflete căzând
și ce povară am pus pe umerii imunului trecând;
el nu se mai oprește
oricât i-am da, în semn de încântare
mila noastră,
ca-ntr-un prilej de mare priveghere
la capul nu știu cărei morți răpuse,
din noi am pus imagini nesupuse
crezând că-ntârzierea ceasului ce bate
ne-ar prinde bine la eternitate.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea morții și a spiritului, căutând sens în semne și tăcere. Vorbește despre o ardere interioară și despre pierderea melancoliilor, sugerând o luptă cu emoțiile și cu efemeritatea vieții.
