De trup, îmi pun visarea-n calea morții.
De ziua morților, în amintire,
prejudecăți mai mari decât uimirea
dau sens iluziilor.
Dumnezeu, departe de toate irealitățile
așteaptă să ne clarificăm naivitatea.
Cine ar ști că murim,
dacă n-ar crede în început;
ce tragică seducție, nașterea!
Caracterul, o piatră atârnată de
gâtul conștiinței
suspinând ca un taur răpus.
Ce mare dominație, spaima de moarte
sau drumul spre murire.
Un trup este un stânjen de timp
-deliciul simțirii-
a cui tăcere-n fiecare clipă
visează în noi? Nu știm!
Niciodată nu ne îmbrățișază harul visat;
Cu cerul în priviri
ne amăgim conturul speranței,
pentru ultima oară, nu ne definește,
el aparține altui sfârșit.
Sensul versurilor
Piesa explorează fragilitatea existenței umane și iluziile pe care ni le creăm pentru a face față morții. Vorbește despre condiția umană, naștere și inevitabilul sfârșit, sugerând că speranța este adesea o amăgire.