În pântecele morții-nsămânțat
Voi dormi și eu pentru o vreme
Și putrezind plămada cea dintâi
Veni-va zi la viață să mă cheme.
E nașterea din urmă cea mai grea
Sămânța veche trebuie să piară
Puterea morții cuibărită-n ea
S-o vestejească focul de sub țară.
Auzu-i șubred ochii prea înceți
Și mâinile puține și betege
Pe degetul acesta prea nătâng
Nu pot rodi decât fărădelege.
Să mânc lumină să devin cuvânt
Îmi trebuie o altă-alcătuire
Cea-n care sunt potirul e prea strâmt
Să poată fi-ncăput de nemurire.
Întocmai eu rămâne-voi întreg
Unul născut la sânul maicii mele
Dar ca să pot eu plânge îndelung
Voi fi trecut din leagăn dintre stele
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții ca preludiu al unei renașteri spirituale. Vorbitorul contemplă transformarea necesară pentru a atinge o formă superioară de existență, depășind limitările condiției umane actuale.