Ca Orfeu cânt
moartea pe strunele vieţii,
iar frumuseţii pământului
şi a ochilor tăi, care cerul îl cârmuiesc,
doar întunecat ştiu să-i răspund.
Nu uita că şi tu, deodată,
în dimineaţa aceea, când patul tău
era încă umed de rouă şi garoafa
se odihnea lângă inima ta,
ai văzut râul întunecat,
şerpuind pe lângă tine.
Cu struna tăcerii,
încordată pe al sângelui val,
ţi-am atins inima plină de sonuri.
Schimbată era bucla ta
în coama de umbră a nopţii,
fulgii negri ai întunericului îţi ningeau chipul.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții și a întunericului ca parte integrantă a vieții și a frumuseții. Vorbitorul își exprimă capacitatea de a răspunde la frumusețe doar prin prisma întunericului, amintind de o experiență similară a ascultătorului cu râul întunecat, simbol al transformării.