E seară, iubite, nori lungi de-ntuneric
Pe culmile albe încep să coboare,
O lume de apă încet îşi arată
Şuvoaiele ei trecătoare.
Prin lumea de apă femeia pierdută
Asemenea chipului meu din fântână
Cu cât îmi plec fruntea cu-atât se ridică
Din marea şi blânda ţărână.
Şi-atuncea când chipul meu trece în apă
Şi faţa mea pală în ea se opreşte
Pe chipul meu ud ca de-o ploaie eternă
Figura de umbră-şi lipeşte.
Priveşte-mă bine, iubite, e seară
Şi stăm rezemaţi de fântână
Şi-n lumea de apă stă chipul de moartă
Ce-ntinde spre mine o mână.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema efemerității și a mortalității prin intermediul imaginii fântânii ca oglindă a sufletului. Femeia se confruntă cu propria imagine, reflectată în apă, simbolizând trecerea timpului și apropierea morții. Exista o conexiune puternica cu ideea de pierdere si reflectie asupra propriei existente.