Codrul în odăjdii de amurg se arată,
frunțile ca lemnele putrezite luminează,
pahare stelele pe masa cerului curată,
amforă glasul precum mările se înspumează.
Sună clopotele cireșilor în privire,
sub formă de cascade izbucnesc nopțile,
ca buruienile șoaptele sunt plivite,
sufletul ca un ornic își întoarce roțile.
Ce amazoană inima pe șesul pieptului,
prin deșertul ceasului cenușa vrăbiilor,
buciumul urcă în suvenir răcoarea brădetului,
mulgi laptele ecoului în șiparul văilor.
Toamna își încearcă flautul în vegetale,
conturul norilor lasă în minut semne,
ca lupoaice umbrele se târăsc în metale,
de mărăcinele singurătății ochiul tău se teme.
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă contemplativă de toamnă, unde natura și sentimentele de singurătate se împletesc. Imaginile poetice evocă un sentiment de melancolie și introspecție, reflectând asupra trecerii timpului și a frumuseții efemere a naturii.