Cineva îmi vorbește (dar nu pot fi decât eu însumi):
, , Atinge aceste lucruri reale în jurul tău și vei redeveni
Real. Mâna ta de fantomă își va regăsi conturele,
Liniile chipului tău vor reapărea pe hârtia aerului.
Trebuie să înaintezi fără frică în fasciculul luminos
Al acestor pereți, al acestor mobile care te vor face vizibil.
Fiecare obiect te primește în câmpul magnetic al vieții sale,
Tu te aprinzi și strălucești la apropierea altuia decât tine.”
Zăpezi. Constelații. Am văzut lucruri teribile.
Am venit să le spun. Și sunt ca arborele
Care în toiul furtunii vrea să povestească gloria ramurilor sale,
Dar trăsnetul îl schimbă într-o grămadă de cenușă.
Stau la pândă. Prin lucarnă
Văd strada, grădinița, biserica. Poate că
Urmele în zăpadă nu-s decât pașii
Clopotelor care au trecut pe acolo și care vor reveni.
Orașul întreg e în fața mea, ca o barcă
În nisip, găurită, pe care n-o obsedează nicio călătorie.
Un fum nemișcat rămâne agățat de acoperișe
Ca o pânză împăturită când ora plecării e departe.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema identității și a realității, sugerând o luptă interioară pentru a se regăsi. Vorbitorul se simte deconectat de lume, căutând sens și vizibilitate într-un mediu familiar, dar distant.