Nu fiindcă era fără de bănuială
nici mai puțin sincer și drept,
văzuse des dincolo de zâmbetul oglinzii
toată nesfârșita noapte și labirintele ei,
văzuse des în oglindă
nu chipul, ci craniul.
Totuși îl convingeau iar reflexele mărunte
de pe geamuri,
convalescența mobilelor, privirea blândă
a dimineții
ce nimic nu cerea și nici nu imputa
– îl convingeau
acele dâre subțiri lăsate pe podea de
trecerea măturii.
Și-apoi mai era o femeie care zâmbea
moale, cald, pufos,
ca pătura-ntinsă-n fereastră,
încălzită de soare.
Și presimțea în nări bănuitele răcori marine.
Sensul versurilor
Poezia explorează conflictul interior al unui om care, deși conștient de efemeritatea vieții și de prezența morții, găsește consolare și speranță în micile bucurii ale vieții și în afecțiunea unei femei. El oscilează între acceptarea inevitabilului și căutarea frumuseții în cotidian.