Răsună-n vale-un cântec lung,
De sărbătoare mare.
Sute de zile nu ajung,
Pentru așa cântare!
Codrul e alb, împodobit,
În plapuma zăpezii,
Și pare că s-a dezmorțit
În preajma amiezii.
Stejarul șade neclintit,
Și falnic ca un rege!
Noapte de noapte s-a-nvârtit,
Dorind să facă lege.
Cu fagul cel îmbătrânit,
Și chiar cu teiul adormit,
El stă zilnic la sfat,
Văzând micul salcâm, dar și pe cel tăiat..
Pe partea-naltă a pădurii,
Se așază trei cireși,
Făcând adesea ei pe durii,
Cu toate că sunt galeși.
Din trei, doar doi au mai rămas,
Căci unul fu tăiat,
Găsindu-se el la taifas,
De ceilalți fu trădat!
Iar după ani și ani de zile,
Azi numai unul șade-n deal,
Căci frate-său servi ca file,
Muzicii, cu un manual.
El, ultimul, cireș, din trei,
Privește-acum în vale,
Cum cad ostași la sol, și grei,
Sunt trași de cai pe cale..
Cireșul cel îmbătrânit,
Cunoaște-ntreaga viață,
A codrului descoperit,
Ce astăzi ne învață.
Ne-ar spune că a fost cândva,
Copac lângă copac,
Dar omul, crud și rău, cumva,
L-a retezat, luând cu el sac după sac.
Mai sunt câțiva ce țin pădurea,
Bătrâni și fără vlagă,
Însă cireșul, cu durerea,
Are-o adâncă plagă.
În vântul cel rece de iarnă,
Și-n neaua albă, cade pomul,
Rupându-se ca simplă bârnă,
Căzând cum cade-n morți și omul..
Sensul versurilor
Piesa descrie soarta tragică a unui cireș, ultimul dintr-un grup, care asistă la distrugerea pădurii și la propria sa moarte. Este o metaforă a fragilității naturii și a impactului distructiv al omului asupra mediului.