Homer – Odiseea/Cartea I (4)

Zicând, zbură-n tăcere din odaie
Cum fără de sunet zboară-o cucuvaie.
Simți flăcăul răzvrătită firea
Și-n el puteri și inimă de leu;
Mai mult ca pân-acum și amintirea
Cu totul năpădi de Odiseu.
Și sta gândind și-l covârșea uimirea
Și-n suflet pricepu c-a fost un zeu.
Veni-ntre pețitori deci îndrăznețul
Flăcău acum, s-asculte cântărețul
Ce-n mijloc sta, cu mare glas cântându-l,
Acel al grecilor cumplit amar
Pe care-Atene li-l urzi cu gândul
Să-i piardă-n marea cea fără de hotar.
Ăst cântec deci îl auzi, din rândul
De sus al casei, fata lui Icar,
Și jos, pe scara plină de podoabe,
Veni grăbit cu două fete roabe.
Iar când, frumoasă, ea sosi-ntre strânșii
Fruntași aici, tăcut rămase stând
Pe pragul sălii largi, privind la dânșii;
Iar albul văl, din creștet râurând,
Cădea din două părți, umbrindu-i plânșii
Obraji frumoși, și-avea cu dânsa-n rând
De-o parte și-alta cele două fete,
Și-oftând, din prag, ea semn lui Femiu dete
„Tu, Femie, știi cântări atât de multe
De oameni și de zei din cerul sfânt,
Cântări din inimi și din suflet smulte;
De-acestea cântă, căci atâtea sunt,
Iar ei, tăcuți, bând vinul să te-asculte!
De ce nu lași tu jalnicul tău cânt,
Căci vai, pe mine, dintre toate-n lume
M-ajunse-amarul cel mai fără de nume!
Că plâng pe-un om, și inima mea scade
Jălind pe-acel ce nume-avu vestit
Prin tot pământul țărilor helade! ”
Răspunse Te’emac atunci uimit:
„Eu, mamă dragă, nu știu de se cade
Să cerți ori nu pe-un cântăreț dorit
De noi, și pe cuvântul că ne cântă
Ce-adânc în piept i-a pus o vrere sfântă.
Dar nu-i de vină el ce cântec scoate
Din inimă, căci asta-i darul lui!
De vină mai întâi e Joe, poate,
Că-i dete-asemeni dar, cum dă oricui
Un dar pe care-l vrea, că-i domn a toate!
Deci nu te supăra de cânt, căci nu-i
Cu drept să-nvinuiești ce vreau și zeii!
El cânt-amarul ce-l răbdar-aheii,
Căci lumii doară de-acel cânt îi pasă
Ce-i nou și e frumos, și-l vrea mereu.
Deci orişicât amar și griji te-apasă,
Tu trebuie să-l rabzi, când toți îl vreu.
Căci nu-și pierdu întoarcerea acasă
Și dulcea viață singur Odiseu,
Ci mulți au fost care-au pierit eroii,
Făcând războiul plin de plâns al Troii.
Deci du-te tu-n odăi și-ți îngrijește
De casa ta, de furcă și război;
Ce-asculți tu ce-ntre tineri se vorbește?
Aici vom face numai ce vrem noi,
Și-anume eu, că eu sunt domn, firește! ”
Așa i-a zis, iar ea s-a dus apoi,
Căci bine-l pricepu și-a fost uimită
De ce-nțeleaptă vorbă-i fu vorbită.
Iar când ajunse sus, pe plâns se puse,
Jălind pe cel jălit de-atâtea ori,
Și-a plâns așa pină ce-Atene-aduse
Un dulce somn pe ochii plângători.
Ci-n sală jos scoteau acum nespuse
Cuvinte-acei obraznici pețitori,
Dorindu-și toți cu ea să-mpartă patul;
Și-urla de cântec și de guri palatul.
Și-așa-ncepu-ntr-atâtea vorbe grele
Mâhnitul Telemac cuvântul său:
„Voi, tineri pețitori ai mamei mele,
Cei foarte-obraznici și vorbind de rău!
Lăsați acum aceste vorbe rele
Cari nu se cad vorbite de-un flăcău
Și stați de-ospăț și s-ascultăm ce cântă
Pe-acest cui zeii-i dar-o gură sfântă,
Iar mâine-apoi voi aduna la sfatul
Obștesc pe-ahei și verde-o să vă fac
Să știți că cer să-mi părăsiți palatul!
Iar dacă vouă-ospețele vă plac,
Cinstiți-vă pe rând cu ospătatul
La voi prin case, nu lăsând sărac
Pe-un biet de om! Iar dac-așa vi-e placul,
Să stați de-a unui singur om, săracul,
Avere cât a mai rămas, de care
Vă bateți joc acum ca niște hoți,
Atunci eu voi striga cu strigăt mare
La zeii cei de veci să-mi fie soți,
Și Zevs va face-amară răzbunare,
În casă să-mi pieriți câinește toți! ”
A zis. Iar ei uimiți mușcau în buză
De ce-ndrăznețe vorbe-aveau s-auză.
Vorbind deci Antinou a lui Evpite,
Răspunse-așa: „Eu văd că mi te fac
Seninii zei s-arunci acu-ndrăznite
Cuvintele-ntre noi, o Telemac!
Dar nu dea Dumnezeu din cer, iubite,
Să iai domnia, cum ți-ar fi pe plac!
Deși e dreptul tău, cum se-nțelege,
Dar dare-ar Zevs să nu ne-ajungi tu rege! ”
Răspunde Telemac: „Dar, Antinoe,
De ce te superi pentru vorba mea?
Să iau domnia, nu ți-ar fi pe voie,
O cred, dar crezi că eu poate n-aș vrea?
Ba vreau domnia, dacă vrea și Joe.
Ori domn a fi e, poate, faptă rea?
Dar nu e rea. Căci lui și vaza-i crește,
Și-averea lui și casa lui sporește.
Dar nu de rege-i vorba, căci în țară
Sunt prinți destui ai neamului aheu;
S-o ia vrun prinț dintr-ăștia, așadară,
De-i mort, firește, regele-Odiseu!
Vorbesc de casa mea, nu ce-i pe-afară,
Și-n casa mea sunt rege singur eu!
Ulis cel mort e-n fiu Ulise viul;
Ce-a fost al lui, al meu e, că-i sunt fiul! ”
Răspunse Evrimah atunci, băiatul
Bătrânului Polib: „E drept ce-ai spus,
Căci cine ne-o fi domn, e taină-n sfatul
Cel sfânt de veci al zeilor de sus!
Și-averea ta-i a ta. Și-al tău palatul.
Să nu dea Dumnezeu să-l văd adus
În Itaca pe-un om ce-ar vrea să-ți prade
Averea ta-ntr-un fel cum nu se cade.
Dar de-alta-mi pasă să te-ntreb, voinice!
De-acel străin. Ce-avea, ca să-l primești?
În care parte-a lumii noastre zice
Că-i este-orașul? Îți aduse vești
De tatăl tău, că-ndat-o să ne pice?
Ori alte trebi avea, să-l sprijinești?
Ce om ciudat e el, oricine este!
Precum veni s-a dus fără de veste,
Fățiș nevrând să aibă vro-ntâlnire
Cu noi. Dar după chip, nu-i om de rând! ”
Răspunse Telemac: „A lui sosire
S-a stins de mult! Și mi-a pierit din gând
Să umblu doar aș mai avea vro știre.
Pe nimeni nu mai cred de-acum nicicând,
Și nici nu vreau să iau vrodată sama
Ce spun prorocii, câți îi cheamă mama!
Străinu-acesta Mentes se numește,
Al lui Anhial, din viță de eroi,
Și-n mândru-ostrov în Tafos stăpînește;
Un oaspe-al tatei și-un amic cu noi. ”
Așa vorbi, ci-n gând știa, firește,
C-a fost un zeu din cer. Iar prinții-apoi
Se-ntoarseră la joc și glas de liră
Și pîn-adînc în noapte chefuiră.
Când neagra noapte-apoi sosi grăbită,
S-au dus pe-acasă toți. Iar Telemac,
Trecând prin curtea trainic îngrădită,
Mergea mâhnit spre mândrul său iatac
Din partea casei cea mai-nalt clădită
Ce-avea-mprejur priveliște pe plac.
Și-aprinsă-n mâni îi ridica făclia,
Mergând în rând cu el, Euriclia,
Bătrâna doic-a lui și-ngrijitoare
Și-o fată de-a lui Op, pe care-a dat
Laert, pe cînd era-ntr-a vîrstei floare,
Un preț de douăzeci de boi, și-a stat
În casa lui și-n vază și-n onoare
Ca și-o soție-a sa cu-adevărat,
Ci-n pat cu ea nu vru să se-mpreune,
Căci n-ar fi dus cu doamna zile bune.
Ea deci ducea aprinsa lumânare,
Bătrâna ce-l crescu de mititel
Și-l și iubea mai mult decât oricare
Din mulții-argați ce-avea pe lângă el.
Deschise deci iatacul larg și mare
Și-ntrând șezu pe-un scaun puțintel;
Scoțând apoi frumosul strai de lână,
I-l dete ei, iar vrednica bătrână
L-a șters de praf, l-a pus cu binișorul
În cui deasupra patului scobit.
Ieșind apoi a tras de lucitorul
Belciug de-argint, și ușa s-a lipit,
Și-n urmă cu-o curea a-ntins zăvorul.
Deci noaptea-ntreagă el, acoperit
Astfel cu cerga cea de moale lână,
Gândea la drumul cel urzit de zână.