Homer – Odiseea/Cartea I (2)

Iar eu voi coborî-ntr-această vreme
În Itaca, s-aprind pe Telemac
Și-n inimă să-i pui curaj să cheme
La sfat pe-ahei; și-apoi pe cei ce-i fac
Atâta jaf și fără de-a se teme,
Tăindu-i boi și oi și ce-au pe plac,
Pe prinți de-acum de scurt să mi-i apuce!
Și-n Pilos și-n Micene mi-l voi duce
Să afle vești ce face-al său părinte
Și-un nume bun să-și facă pe pământ.”
Așa vorbi, și mândre-ncălțăminte
Și-a pus sub tălpi, acelea cari îi sunt
Aripi ce-o duc pe-uscat și ape sfinte
Ca dulcea boare-a molcomului vânt.
Luă apoi și lancea ei cumplită,
Cea-n vârful ei cu-aramă ghintuită
Și care-așterne-n galbănă țărână
Al multora bărbați cumplit șirag
Când intră-n taberi furioasa zână.
Și-așa deci din Olimp porni cu drag
Și-n Itaca sosind, cu lancea-n mână,
S-opri la casa lui Ulis, la prag.
Și-a stat aici, schimbată-n chip cu totul,
Părând la față Mentes Tafiotul.
Văzu prin curte pețitori, pe-afară,
La zarul lor, pe prispă sub păreți,
Pe piei de boi ce înșiși îi tăiară.
Și-argați de-a valma ce-alergând semeți
Ori vin scoteau cu vadra din cămară,
Ori mesele spălau cu mari bureți
Și-n rând le potriveau lipite-aproape,
Punând fripturi pe-ntinsele prosoape.
Pe Mentes îl văzu deci mai-nainte
De toți, frumosul Telemac, ce stând
Aci-ntre pețitori, mâhnit în minte
De răul lor, avea vedenie-n gând:
Să iasă-așa deodată-al său părinte,
De-oriunde-ar fi, să-mprăștie-nspăimântând
Pe-acești mișei, și-n marea sa putere
Stăpân fiind pe-un tron, stăpân pe-avere!
Acestea le gândea acum, când dete
Cu ochii de zeiță, și mâhnit
Că stă și-așteaptă-n prag pe sub părete
Atâta timp străinul, s-a grăbit
Și lancea i-o luă, și-n față-i stete
Și-i zise-așa, și-n casă l-a poftit:
„Să stai acum și să mănânci, străine,
Și-apoi să-mi spui: ce griji te-aduc la mine? ”
Vorbind așa, plecă. Și-urma străinul.
Și-n mândra sal-a casei ajungând,
Îi duse lancea s-o așeze-n scrinul
Frumos lucrat, și-o puse-acolo-n rând
Cu alte lănci pe cari de slavă plinul
Părinte-al său le-avea pe vremea când
Era-ntre vii, și-aici la el acasă.
L-a dus apoi pe-un scaun lângă masă,
Pe care-ntâi frumos a-ntins covorul
Și și sub stâlpi îi puse-un scăunel.
Și-a tras apoi un scaun și feciorul
Aproape de străin, și sta cu el
Aci-ntr-un colț, departe de soborul
Acelor prinți, ca nu cumva-ntr-un fel
Să-l supere pe oaspe-ori larma gurii,
Sau chiar s-audă de la ei injurii.
În cană de-aur apă-aduse-o fată
Și-n alb lighean ea le-a turnat de sus,
Iar masa lor le-o așternu curată
Cinstita gazdă, care pâine-a pus
Și câte-avea-n cămara ei bogată.
Fripturi pe disc un crainic le-a adus
Și cupe de-aur; și le da îmboldul,
Mereu venind să toarne vin, eroldul.
În urm-apoi și pețitorii-ntrară
Și-n rând ședeau pe bănci la locul lor.
Pe mini erolzii apă le turnară,
Iar slugi umpleau ulcior după ulcior
Și fiecărui plină cupă-i dară.
Deci multe roabe-ngrămădeau cu zor
Pe masă pâine-n multe coșulețe,
Și-așa mâncau cu chef ca la ospețe.
Iar după ce-au mâncat, spori nebună
Plăcerea-n ei cu-al relei pofte foc
Și toți strigau, spre-a-și face voie bună,
Să-nceap-acum cu cântece și joc,
Căci astea pun ospețelor cunună.
Deci duse-o slugă lira de la loc
Lui Femiu-n mâni, vestitul în cântare
(Ci bietu-aici cânta de silă mare).
Deci Femiu-n coarde-al lirei glas cătându-l,
Trăgea spre lir-auzul orișicui.
Dar capu-ncet spre-Atene-atunci plecându-l,
Spre-a n-auzi și alții vorba lui,
Își spuse Telemac zeiței gândul:
„Să nu te superi, oaspe-al meu, că-ți spui.
Acești ce-i vezi, cu pofte-așa-ndrăznețe,
N-au alte griji decât de joc și-ospețe!
Ei, da! Căci bunul unui mort îl pradă!
E putred poate-acum de vânt și ploi,
Ori oasele-i le-mpinge-acum grămadă
Al mării val și-ncolo și-napoi!
Dar dac-ar fi el viu, aici, să-l vadă,
O, cum s-ar mai ruga ăști tineri moi
Să fie mai ușori în tălpi grăbite
Decât bogați în scutece-aurite!
Dar scris i-a fost așa de-amar să moară.
Și-acum de el nici o nădejde nu-i,
Deși câte-un străin ce mai coboară
Ne-ndrugă câte vești de-ntorsul lui.
Ce-i mort e mort, nu vine-a doua oară!
Dar haide-acum, iubite-al meu, să-mi spui
Ce om ești tu? Din care neam anume
Și-al tău oraș cam unde e prin lume?
Și cum te-aduseră vîslași pe tine
Aci-n ostrov? Și ce spuneau că sunt?
Că n-ai venit pe jos la noi, vezi bine!
Și spune drept, te rog, și-acest cuvânt:
Ești nou de tot în Itaca, străine?
Ori oaspe vechi, cum e cu crezământ,
Că-n casa tatei mulți străini intrară,
Căci și el se-nvârtea la mulți pe-afară. ”
Răspunse-atunci a Zării mândră fată:
„Eu, deci, voi spune-adevărat, și tot.
Eu Mentes sunt, iar Anhial mi-e tată,
Și-al meu popor e neamul tafiot.
Sosesc de-abia pe marea-ntunecată
Cu mulți ai mei fărtați; și-așa socot,
Să merg de-aici la neamuri de-altă mamă
Și fier să schimb la Temesa pe-aramă,
Iar nava mea e-n locuri liniștite,
La Ritru-n port sub pădurosul Nei.
Și-așa mă laud că ne-om fi, iubite,
Amici prin tați, și-așa de buni ca ei.
Căci dânșii-avură case-mprietinite.
Cinstitul tău bunic. Laert, de vrei,
Te poate-ncredința de-acestea toate.
Dar ce-i cu el acum? Aud, nepoate,
Că-și duce viața câtă-i e rămasă
Cu-o singură bătrână roab-acum,
Ce-i pune pâine și-un ulcior pe masă,
Când el din vie — Domnu-l știe cum! —
Trudit se-ntoarce pe-noptate-acasă.
Dar eu venii, fiindc-auzii pe drum
Că tată-tău s-a-ntors! S-a-ntors, iubitul!
Dar văd că zeii-i zăbăvesc sositul.
Căci nu e mort! Nu-i mort, ci oareunde
E viu în mare-n vrun ostrov pustiu;
E prins de-un neam sălbatec ce-l ascunde
Și-l țin tîlharii-acolo, dar e viu!
Și-atât cât zeii-mi deter-a pătrunde,
Vegheat îți spui, și zic și eu ce știu,
Cât poate ști cu mintea muritorul,
Căci nu-s proroc și nu pricep nici zborul:
Nu mult de-acum, nu mult o să-ntârzie,
De țara lui, nu mult, așa zic eu;
Chiar lanțuri tari de fier de-ar fi să-l ție,
Scorni-va chip să scape Odiseu,
Căci nu-l întrece-alt om în viclenie!