Heinrich Heine – Vedenia

M-a desfătat un vis frumos
Și negrăit de fioros:
Mi-e încă mintea tulburată
Și-mi bate inima speriată.
Mă pomenesc într-o grădină
Fantastică, de farmec plină,
Cu multe flori în multe fețe,
Neasemănate-n frumusețe.
Îmi ciripesc atâtea neamuri
De păseri mici, săltând pe ramuri;
Măreț se-ngână zorile,
Stropind cu aur florile.
Mă-mbată mândre buruiene,
Adie vânturile-alene.
Umblam și nu știam anume
De-s pe pământ ori pe-altă lume.
La mijloc sta o minunată
Fântână-n marmură curată;
Alăturea, o fată dalbă
Clătea mereu o pânză albă.
Obraji duioși; în ochi — un rai;
Un chip de sfânt cu păr bălai;
Și nu știu cum, dar mi-a părut
Străin, și-atât de cunoscut!
Frumoasa mea da zor, da zor
Și tot cânta fermecător:
— Curgi, apă, curgi frumos și lin,
Și spală pânza mea de in!
Spre dânsa pașii-mi abătui
Și-ntreb: — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune de copilă dalbă,
Pe seama cui speli pânza albă?..
Ea repede-mi șoptește: — Iat-o
Cămașa morții ți-am spălat-o!..
Și cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma totul se topi.
Într-o sălbatecă pădure
Mă pomenesc umblând aiure:
Creșteau copacii pân’ la cer,
Și-am stat uimit de-atât mister.
Ascult în adâncimi, departe,
Cum áuie-a pustiu și-a moarte.
În deset urma mi se pierde
Și-ajung într-o dumbravă verde.
La mijloc, subt un vechi stejar,
Dau de frumoasa fată iar;
Și cum o văd, mă ia fiorul:
Ea mânuia acum toporul!.
Cioplea-n tulpină și-avânta
Toporu-n aer, și cânta:
— Topor micuț, topor zglobiu,
Dă-i zor, să facem un sicriu!.
Spre dânsa pașii-mi abătui
Și-ntreb: — O, n-ai putea să-mi spui,
Minune dalbă de copilă,
Ce-mi tot cioplești tu fără milă?.
Ea repede-mi șopti: — Zoresc
Sicriul tău să-l isprăvesc!
Dar cum grăi, cum ai clipi,
Ca spuma, totul se topi.
Părăgini, veștede câmpii
S-aștern în jur pustii, pustii..
Eu nu pricep cum s-a făcut:
Stam aiurit, cătam pierdut..
Pornesc încet pe calea lungă:
Departe văd o albă dungă..
Alerg spre ea, alerg — și, iată!
Dau iar de preafrumoasa fată.
Cum o zăresc, mă prinde-nghețul:
Ea mânuia acum hârlețul!
Părea un înger alb de pază,
Și totuși mă umplea de groază..
Frumoasa mea da zor, da zor
Și tot cânta fermecător:
— Mai sapă, drag hârleț, mai sapă,
Să pregătim îndată o groapă!.
Spre dânsa palid m-abătui,
Și-ntreb încet: — O, vrei să-mi spui,
Copilă dalbă, înger dulce,
Acolo cine-o să se culce?.
Ea repede-mi șopti: — Rămâi!
Ți-am așternut de căpătâi.
N-apucă vorba să sfârșească,
Și groapa fioroasă cască..
Dar cum privesc la ea, mă-ntunec,
Și mă-nfior simțind c-alunec
Pe gura gropii, aiurit —
Atunci din somn am tresărit!