A primăverii tristă petrecere-a-nceput:
Sălbăticita ceată de gingașe fecioare
Aleargă-n aiurire, bocind rătăcitoare,
Cu sânul gol, cu părul în aer desfăcut:
„Adonis! Adonis!”.
Pustie noapte cade. Pe umede cărări
S-afundă-n întuneric, trecând cu torțe-aprinse,
Și sperie tăcerea pădurilor întinse
De-atât suspin și plânset, și hohot, și strigări:
„Adonis! Adonis!”.
Pe iarbă zace, palid și mort, un făt-frumos,
Îl caută prin codri fecioare-ndurerate;
Plâng florile-mprejuru-i, și-s toate-nsângerate,
Văzduhul tot se umple de vaier dureros:
„Adonis! Adonis!”
Sensul versurilor
Piesa descrie o procesiune funerară dedicată lui Adonis, zeul frumuseții și al vegetației, ucis de un mistreț. Fecioarele îl plâng, iar natura însăși pare să sufere alături de ele, marcând un ritual de doliu și pierdere.