Heinrich Heine – Logodnicii

Suspini și mă privești, crezând
Că plângi durerea mea, plângând.
Femeie, pentru chinul tău
E lacrima, nu pentru-al meu.
O, spune-mi dacă n-ai cumva
În suflet presimțirea grea,
Care-ți dezvăluie ciudat,
Că voia sorții ne-a legat?
Că-n zbor am fi trăit, uniți;
Că-n moarte fi-vom despărțiți.
S-a cuvenit să fie scris
În marea carte-al nostru vis.
La pieptu-mi locul tău era,
S-ajungi la conștiința ta;
Din lumea plantelor urcând
Printr-un sărut, floare, spre gând,
Până la mine, să trăiești
În pisc, un suflet să primești.
Acum, când taine n-au rămas,
Nisipul curge-ncet în ceas.
Nu, nu mai plânge, draga mea:
A trebuit să fie așa!
Eu plec, și te vei ofili
‘Nainte chiar de-a înflori;
În tine moartea a lovit,
Tu mori, dar far-a fi trăit.
Tu ești, mă jur, iubirea mea!
Dar clipa-i dureros de grea
Când, în frântura întâlnirii,
Ne sună ceasul despărțirii.
Adio, draga mea, acum
Ne despărțim. Pe noul drum
Nu sunt întoarceri. Revederi
Nu-s nici în cer. Toate-s păreri;
Chiar frumusețea s-o scrumi
Și în nimic s-o risipi.
Doar noi poeții nu murim
În întregime. Dăinuim
Păziți de moarte și urgie
Prin luminoasa poezie,
În Avalunul glorios.
Adio, stârvul meu frumos!