Turbează furtuna,
Dă bice gloatei de valuri,
Și ele, spumegând de mânie-n răscoală,
Se-ncalecă-n goană, urnind și-mbrâncind
Munți albi și mișcători de apă:
Micuța navă-i suie
Cu trudnică pripă,
Ci fără de veste-alunecă
În negre prăpăstii căscate..
O, mare!.. Mama Frumuseții,
Din spumă de val răsărite!
Străbuna Amorului! Aibi îndurare!
Ah, iată! alba ta rândunea
Din aripi fâlfâie fantastic,
Setoasă de pradă,
Și-adulmecă inima mea ce răsună
De slava zeiței din tine născută;
Adulmecă inima mea, jucăria,
Nepotului tău zburdalnic!.
De-a surda implor!
Dispare strigarea-mi în larma furtunii
Și-n tumultul de vânturi!
Uraganul se sparge-n gigantic delir
De sunete oarbe!
Eu însă prind lămurit în auz
O dulce-aiurire de harfă;
Un cântec mă cheamă răzbind sălbatec,
Nespus de duios, dureros de nespus,
Și glasul acesta-l cunosc..
Departe, pe țărmul stâncoasei Scoții
Se-nalță turnul castelului sur
Dasupra năprasnicei mări;
Acolo, subt arcul înaltei ferești,
Veghează o mândră femeie bolnavă —
Ca umbra ușoară, ca marmura albă, —
Ea cântă din harfă și cântă din gură
Și vântul îi flutură pletele-i lungi
Și-i spulberă cântecul trist
În largul furtunei, pe mare..
Sensul versurilor
Piesa descrie o furtună pe mare și sentimentele de izolare și dor exprimate printr-un cântec. O femeie bolnavă cântă dintr-un castel îndepărtat, iar cântecul ei se pierde în tumultul naturii.