Din iarbă mă priviră
Albaștrii ochi de mai –
Duioase viorele –
Mănunchi le adunai.
Adun mereu și cuget,
Și greul meu suspin
Privighetoarea-l cântă
Cu viersul ei senin.
Răsunătoare triluri
Dau zvon, de zor, că plâng –
De-adânca-mi taină știe
Acum întregul crâng.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și tristețe profundă, reflectată în imagini ale naturii. Vorbitorul găsește un ecou al propriei suferințe în cântecul privighetorii și în taina împărtășită cu crângul.