De rouă, ca o cupă, laleaua este plină.
Dă-mi vin! Mi-e dor, o, Saki, de rouă asta fină.
De ce atâta vreme nesigure cuvinte?
Cât timp o să mai țină sminteala care minte?
Ci tu disprețuiește și fasturi și orgolii,
căci timpul schimbă mantii regale în lințolii,
și a făcut să cadă și sceptre și coroane.
Tu să alegi ce-i veșnic din lucrurile vane:
flori, cântece, miresme. Deschide-a tale ploape
și-n jurul tău privește! Eternul somn e-aproape.
Tu, ramură-nflorită a dulcei primăveri,
gingașă să te legeni în caldele-adieri!
Ferească-te ursita de vântul crudei ierni!
Să nu-ndrăgești nimica din tot ce-i efemer.
Vei plânge de vei cere la lume mângâieri:
în mii de șiretlicuri vrea să te țină-nchis.
-Ambrozie, mâini poate vei soarbe-n paradis
și o să stai alături de zânele cerești.
Dar pân’ atunci bea cupa, cât timp un om tu ești!
Divanul
Sensul versurilor
Piesa meditează asupra naturii trecătoare a vieții și a frumuseții, îndemnând la prețuirea momentului prezent și la căutarea valorilor eterne în mijlocul efemerității. Vorbitorul îndeamnă la disprețuirea orgoliilor și la savurarea plăcerilor simple, conștient fiind de apropierea inevitabilă a morții.