A rozei frumusețe nu-i oglindirea oare
a frumuseții tale? Al primăverii soare.
Fără a viei sânge ar mai avea ardoare?
Ce grație-au gazonul peluzei și zefirul
fără obrajii Dragei arzând ca trandafirul?
Icoana Dragei mele și gura ei de miere,
fără sărut nimic sunt, și fără mângâiere.
A rozei nebunie și-a brizei legănare
n-au nici un farmec fără viers de privighetoare.
Nu este-n lume geniu în stare să picteze
chip demn de al meu idol și-alături să-l așeze.
Slăvite sunt grădina și cupe și lalele
dar ce-ar fi toate fără prezența Dragei mele?
A ta viață, Hafiz, e-un ban fără valoare,
ce nu-l arunci mulțimii în zi de sărbătoare.
Sensul versurilor
Piesa este o declarație de dragoste profundă, în care frumusețea naturii și a elementelor senzoriale sunt văzute ca reflexii ale frumuseții persoanei iubite. Fără prezența și afecțiunea acesteia, toate splendorile lumii își pierd valoarea.