E lunca veninoasă, când toamna e-n declin.
Cireada paște iarbă,
Dar paște și venin.
Brândușe înflorite ca cearcănele grele,
Iar ochii tăi se-aseamănă cu ele:
Sunt cenușii ca toamna ce curge peste lume.
De ochii tăi mă-nveninez anume.
Gălăgioși copiii vin de la școală-acum,
Se aude muzicuța departe, nu știu cum.
Culeg brândușe – mame cu multe fiice aproape,
Iar la culoare-ntocmai ca ale tale pleoape
Ce tremură ca floarea-n dezlănțuitul vânt.
Domol păstorul cântă, înfiorat și blând.
Și-ncet-încet cireada, cu muget leneș, lasă
Pe totdeauna lunca veninoasă.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj autumnal melancolic, unde frumusețea brândușelor este asociată cu tristețea și cu o anumită toxicitate emoțională. Ochii unei persoane dragi sunt comparați cu aceste flori, sugerând o atracție complexă, amestecată cu durere.