Omul pe glob
mai treapădă gâfâind
în jurul unei pâini
ca-n jurul pământului.
Jilave sunt pe cer stelele,
jilave de om,
de nepacea-i trupească,
de universalul zbucium
al sufletului.
Despre asta
trebuia să vorbesc
și-am tăcut.
Și pentru că am tăcut
m-am preschimbat
în această piatră.
Ploaie mă calcă,
spulber mă biciuie,
iarba m-acoperă,
tot mai adânc
mă duc în țărână.
Numai ridicat în brațe
aș putea să mă scutur
de mormântul de jos.
Dar cui îi trece prin cap
să ridice în brațe o piatră,
s-o țină la piept o clipă
cum pâinea ar ține-o?!
Sensul versurilor
The poem explores the feeling of regret and transformation into a stone due to silence. It speaks of isolation and the longing for connection, symbolized by being held like bread.