Lui Nichita Stănescu.
Mai mult, frumoaso,
Ce-aș putea să-ți cer –
Ce-mi dărui tu puțin e?!
O, dacă-s pasăre,
Sub cer
Suflarea ta mă ține!.
Iar părul tău înrourat
Ca busuiocul
Sfințește aerul de sus
În care-mi strig norocul.
Ca frunzele din cer
Cobor
Genele tale, sfânto,
Sărutând pasărea în zbor
Și locul unde cântă.
În glasul tău
De peste ani
Aud străvechile porunci.
Și-mi presur rana cu pământ:
Cu ale tale urme dulci.
Sensul versurilor
Piesa este o declarație de admirație profundă și iubire, comparând persoana iubită cu elemente ale naturii și sacralității. Vorbitorul se simte susținut și vindecat de prezența și influența acestei persoane.
