Nebunia și Amorul.
În niște fabule un poet scrie
Că Nebunia și pruncu-Amor
Se jucau singuri pe o câmpie,
În primăvara vieții lor.
Știți că copiii cu înlesnire
Găsesc sujeturi de neunire;
Ei dar odată se gâlcevira
Pentru o floare ce întâlnira.
Striga Amorul în gură mare;
Cealaltă, însă, minut cumplit!
Îl izbi-ndată atât de tare,
Cât de lumină ea l-a lipsit.
Adânc copilul simți durere,
Rămânând astfel fără vedere.
Trista lui mumă jalba pornește
L-al său părinte, stăpân ceresc:.
Va răzbunare, se tânguiește;
Cu ea toți zeii compatimesc.
Marte și Apolon, mai cu osebire,
Arată mumei a lor mâhnire.
S-adună sfatul cel fără moarte
Și hotărâră în obștea lor
Ca Nebunia în veci să poarte,
Să cârmuiască pe orbu-Amor.
Aceasta dreaptă, grea osândire.
Din ziua aceea luă-mplinire;
Din ziua aceea sunt împreună,
Și Nebunia-l ține de mână.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru
Sensul versurilor
Piesa prezintă o fabulă despre originea legăturii dintre Nebunie și Amor, explicând cum Nebunia a orbit Amorul și a fost condamnată să-l ghideze pentru eternitate. Este o alegorie despre natura irațională și uneori distructivă a iubirii.