Frumusețe.
Adesea pe câmpie
Auz o armonie,
Un ce melodios:
Un glas care se pare
Ascuns în depărtare,
Un imn misterios.
De unde oare vine?
Din sferele senine?
Din zefirii ce zbor?
Din iarba ce șoptește?
Din planta ce trăiește?
Din floare? din izvor?.
Din nici una-n parte,
Din multe-mpreunate,
Din toate e-ntocmit;
E glas al suferinței,
Al lumii și-al ființei
Suspin nemărginit.
Așa e frumusețea:
Dulceață, tinerețea,
Blândețea, eleganța, o-ncing, o încunun:
Chipu-i e crin, profira,
Inima ei o liră,
Cuvintele ei șoapte, ce-n inima răsun.
Și flacăra privirii
Și grația zâmbirii
În ochii ei se joacă, pe buze-i locuiesc.
Din preajma-i ea gonește
Durerea ce muncește,
Icoana-a fericirii, iluzii o-nsoțesc.
Un dar, ce nume n-are
În limba muritoare,
Mișcările-i insuflă, în umbletu-i îl vezi;
Și toate, în unire,
Câștig acea numire,
Ce rar e meritată, ce tu o meritezi.
Sensul versurilor
Piesa celebrează frumusețea ca o entitate complexă, găsită în armonia naturii și în expresiile umane. Frumusețea este văzută ca un dar misterios, o combinație de grație, tinerețe și eleganță, care alină suferința și inspiră iluzii de fericire.