Oprit la două stânci
lâncezesc
sub această
boltă aburită
de cer.
Cuibul de șerpi al potecilor
posedă orbirea mea.
Nimic nu-i mai jalnic
ca această monotonie.
Odinioară
nu știam
că este un lucru
oarecare
chiar și
pieirea de seară
a cerului.
Și pe pământul meu african
calmat
la un arpegiu
pierdut în văzduh
mă reînnoiam.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de monotonie și alienare, contrastând cu o amintire nostalgică a unei vieți anterioare, mai vibrantă și conectată cu natura. Vorbitorul se simte captiv într-o existență lipsită de sens, tânjind după o stare de reînnoire și vitalitate pe care o experimenta odinioară.