Mergea pe câmpii, cu barba în vânt
și apa o simțea cum suie-ntr-însul,
ca-n iarba sălbatică ivită-n răscruci
ca-n rădăcinile bătrânilor nuci
și de bucurie, îl podidea plânsul.
Prin porțile arămii nepătrunse
ochii lui vedeau nevăzutul,
aurul izvoarelor ascunse
și scormoneau adânc lutul,
lutul negru din arina noastră
desferecând pentru vecie, apa,
fecioara albastră.
Într-un palat de lespezi aspre
pe care-l pardosea șăgalnic, nisipul
așeza fața cu plete albastre
și noaptea, în pace adâncă,
îi împodobea cu stele albe chipul.
Pe cumpăna fântânii așeza luna
și-apoi se depărta murmurând,
meșterul pleca, peste zare
și simțea în suflet urcând
mireasa pământului, rece
el se depărta cu barba-n vânt.
Acum,
meșterul fântânar nu mai este,
pleoapele lui au asfințit,
doarme pe câmp și-n poveste
și lângă ape, smerit.
Nu-i știe nimeni numele,
s-a stins, s-a pierdut
dar i-au rămas întipărite urmele
în ape și-n lut,
îi caută veșnic în ape
chipul știut
cumpenele vechilor lui fântâni.
E bine să mori
cum a murit meșterul fântânar,
printre flori și printre arbori bătrâni.
Sensul versurilor
Piesa evocă figura unui meșter fântânar, un personaj mistic conectat cu natura și cu izvoarele ascunse ale pământului. Moartea sa este văzută ca o întoarcere pașnică în sânul naturii, lăsând în urmă o moștenire eternă în apele și lutul pe care le-a modelat.