Caii bătrâni spre abatoare,
Indii, mărgeanuri șiroind și așii,
Ei, blânzii ce, ca niște șerpi ai casii
Ne-au privegheat pereții-n clatinare.
Nici capetele nu-și vor mai întoarce
Cu coamele tot falnice, vibrând,
Ei, galopând pe nouri și pe vânt,
Pe lung de săbii și săgeți de arce.
Ei mișcă-n mers biblioteci de oase,
Cu biblii îngropate-n palimpseste,
Foi de papirus, pergamente roase,
Caligrafii de sânge, pe mătase;
Ei ne sunt speranța dacă, peste creste
Mai e vreun țarm necunoscut. Și este!
Sensul versurilor
Piesa descrie soarta cailor bătrâni, trimiși la abator, dar în același timp evocă ideea de speranță și posibilitatea unui nou început, chiar și în fața sfârșitului. Caii devin simboluri ale trecutului și ale potențialului viitor.