Eu port mereu un fel de frică-n voce,
rostogoliri desprinse din abis,
stau îngropat cu toată viața-n vis
ca un copil în slava lui precoce.
Lumina, Doamne, n-are început,
Eu sunt fragmentul ei dinspre tăcere,
sunt plumbul ce refuză prins în cnut
să taie-n trup cămașă de durere.
Eu, Doamne, tot mai traversez, recrut,
războaiele virtuții, ce se cere
cu sufletul captiv într-un sărut,
cu-otrava armelor prelinsă-n miere.
La adăpostul vieții mele
se-ntâmplă-n întuneric, stele.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de frică și captivitate, căutând lumină și sens într-o existență marcată de suferință. Vorbitorul se simte prins între dorința de puritate și realitatea amară a vieții.