Gheorghe Istrate – Cenușa Șarpelui

(lui Dumitru Pricop).
La vârsta unui sâmbure chemat
să crape-n noaptea nopților o ușă,
lovit de aștri iar m-am întrebat:
de ce miroase clipa a cenușă?.
De ce pe flori cad aripi moi în zori,
de ce un om renunță și dispare,
de ce lumina veșnicilor sori
se stinge-n carnea noastră și ne doare?.
Vai, Șarpe, veacul mă provoacă blând,
va trebui să intru în săgeată,
mătasea vremii să o sparg adânc
cu timpul șiroindu-mi lung în pleată.
Copilul cere-o mumă și un sân,
deși singurătatea-n buză-i curge,
el îndemnat de șarpele străbun
din carne laptele răstit și-l smulge.
Mă poartă nebunește o quadrigă
de-a valma cu-ntunericul din stea,
prin trupul lumii cineva mă strigă
și sparge reci lumini în carnea mea.
Astfel, rănit de vulturul etern
ce-mi zboară lung prin sângele fierbinte,
aud cum site uriașe cern
prin noi bătrâne trupuri de cuvinte.
Grăbiți mi-s anii. Veacul încă e.
Lumina ca un șarpe bate-n ușă.
Mă-ntorc în mine și mă-ntreb: de ce
miroase clipa totuși a cenușă?.

Sensul versurilor

Piesa explorează tema efemerității vieții și a inevitabilității morții. Eul liric se confruntă cu întrebări existențiale despre sensul vieții și al suferinței, folosind imagini puternice și metafore pentru a exprima sentimente de melancolie și resemnare.

Lasă un comentariu