Nu mai încap troienele pe zări,
Că nu mai știu nici codrul unde să fie..
Și peste văi, pe luncă, prin câmpie,
Nu se zărește-o urmă de cărări..
Cu vuiet greu, sosesc din depărtări
Nămeții suri, pe-aripi de vijelie..
Se zbat în arbori, urlă prin tărie
Și-aruncă-n geamuri crunte-nfiorări.
Sunt singur.. din oraș, un semn de viață
N-ajunge până la mine.. îngropat
Într-un măreț mausoleu de gheață.
Ca să-nțeleg ce-nseamnă-un strop de soare,
Un colț de cer albastru-nrourat,
Și noaptea-n crânguri, o privighetoare..
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj hibernal izolat și sentimentul de singurătate al eului liric, care se simte îngropat de zăpadă și tânjește după căldura soarelui și frumusețea naturii. Este o meditație asupra izolării și a aprecierii lucrurilor simple.