V-a doborât alături deopotrivă
Amarul trudei fără de hodină.
La căpătâiul vost’ într-un opaiţ,
Domol clipeşte-un sâmbure de lumină.
Din cetăţuia strălucirii, luna
Şi-a pogorât sfiala prin fereastră,
Ca să vegheze aşternutul maşter
În care doarme trudnica nevastă.
Biet mucenic neistovit al pâinii!
La sânul ei, îţi luminează luna
Un prunc de-o zi, învăluit în scutec,
Ce te-a-nfrăţit cu ea pe totdeauna.
Tu simţi chemarea gliei milostive
Şi te-mpresoară o nădejde sfântă.
Ca un prinos de cuminecătură,
O rază rece bine-vă-cuvântă,
Domol pe fruntea pruncului se frânge
Şi rostul ei v-aduce o solie:
Că-n el trezi-va-nfricoşatul vifor
Al judecăţii care va să vie.
Sensul versurilor
Poezia descrie viața grea a muncitorilor, evidențiind sacrificiul și truda lor. În ciuda greutăților, există o speranță întruchipată de noul-născut, sugerând un viitor mai bun și o judecată divină asupra nedreptăților.
