Să nu pleci, căci acum, ca într-o cunie
Vrea pe trimisul nopţii Pelargonia,
Şi geme în alcovul mov begonia,
Şi plânge după stele o petunie.
Iar după fetele cu sâni cât tigva
Cu gene mari pe ochi verzi de fosfor,
Ca trestii somnoroase pe Bosfor,
Îşi spun călugări speriaţi molitva.
Şi năpădesc spâni turci seleucizi,
Din foaia de lipan şi curpene,
Cu gămălii sub pălării de lubene
Şi ies gândiri cu care vrei s-ucizi.
Dar se destramă-n suflul lui Zefir
Aceste slute fiinţe în marasm,
Când soarele bea roua-n trandafiri
Când vii în zori, senină ca un basm.
Sensul versurilor
Piesa exprimă teama de pierdere și dorința ca cineva drag să nu plece. Folosește imagini poetice din natură și elemente fantastice pentru a crea o atmosferă melancolică și plină de dor.