Să șezi visând pe țărm, pe lunci, pe stânci,
să mergi unde-i pădurea mai obscură,
în locuri unde tainele-s adânci
și unde tu ești cea dintâi făptură;
să vezi de sus ce alții nu văzură,
s-ajungi pe culmi cu fiarele a sta,
s-admiri un pisc, un hău, o apă pură
nu-i a fi singur, ci a conversa
cu farmecul Naturii, cu măreția sa.
Dar în mulțime, forfotă, foială,
s-auzi, să vezi, să simți și să posezi,
pierdut, pribeag, muncit de îndoială,
lipsit de ale dragostei dovezi,
neadecvat, scăzut, lovit de boală!
Să n-ai un prieten, un ortac, un frate,
să n-ai pe nime-n care să te-ncrezi,
cu milioane-n față și în spate
e a fi singur, e singurătate!
Sensul versurilor
Piesa explorează contrastul dintre singurătatea resimțită în mijlocul naturii, care este percepută ca o comuniune, și singurătatea apăsătoare din mijlocul mulțimii, marcată de lipsa conexiunii umane și de suferință. Singurătatea adevărată nu este absența oamenilor, ci absența legăturilor și a încrederii.