Supt un mal legată plută,
Se mai mișc-abia. Duioș
Geme apa-n veci zbătută
Ca prin vis, sub iaz la moară.
Luna tot mai jos coboară
Tot mai jos, mai jos.
Ah, apus! Și dintr-o dată
Nu mai vezi nici deal, nici drum,
Totu-n zarea-ntunecată
Și-a pierdut și loc și nume,
Nu cred c-a mai fost pe lume
Noapte ca acum.
Parcă-i mort de veacuri satul
Și trudit de-atâta clint
Doarme-adânc întunecatul
Codru-n văi, iar la răstoace
Plopii-au început să-și joace
Frunzele de-argint.
Dar din aripi bat cocoșii,
Răscolind văzduhul mut.
Albe-ntâi și tot mai roșii
Zorile și-ntind lucoarea –
Din zăvoi, privighetoarea
Iarăși a-nceput!
Sensul versurilor
Piesa descrie o scenă nocturnă liniștită, urmată de apariția zorilor. Natura este personificată, iar trecerea timpului este sugerată prin imagini melancolice și contemplări asupra satului adormit și a codrului. Renașterea este simbolizată prin cântecul privighetorii.