Toamna întunecată se întoarce plină de rod și belșug,
Ofilita strălucire a frumoaselor zile de vară.
Un albastru pur pășește din învelișul năruit;
Zborul păsărilor răsună de vechi legende.
Strugurii sunt tescuiți, liniștea blândă
Plină cu un răspuns calm la întunecate-ntrebări.
Ici și acolo, o cruce pe dealul pustiu;
În pădurea roșie se pierde o turmă.
Norul rătăcește peste oglinda iazului;
Se odihnește ființa țăranului, liniștită.
Aripa albastră a serii atinge nespus de ușor
Un acoperiș de paie aspre, pământul negru.
Curând stelele își fac cuib în sprâncenele celui ostenit;
În camerele răcoroase domnește o modestie tăcută
Și îngeri pășesc încet din ochii albaștri
Ai îndrăgostiților mai gingaș suferind.
Murmură trestia; năvălește o spaimă osoasă,
Când roua picură neagră de pe golașele sălcii.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj autumnal melancolic, plin de imagini ale naturii care se pregătește de iarnă. Se conturează un sentiment de singurătate și introspecție, sugerând o meditație asupra trecerii timpului și a frumuseții efemere.