Adie-un vânt! Verzi flăcări cântă
Stingându-se – și luna scaldă,
Plină și mare, sala-naltă,
Ce-n fast nu se mai înveșmântă.
Domol surâd strămoșii-n rame –
Căzu și ultima lor umbră,
Miasme-s în ruina sumbră,
Corbi dau târcoale, muți de foame.
Tâlc stins al zilelor uitate
Din măști de piatră cată-n față,
De chin crispate, fără viață,
Măști triste în pustietate.
Vin bolnave-miresme ale
Apuselor grădini să-alinte
Ruina – ca peste morminte
Deschise un ecou de jale.
Sensul versurilor
Piesa descrie un loc ruinat, plin de amintiri ale trecutului, unde natura și decăderea se împletesc. Este o meditație asupra trecerii timpului și a inevitabilității declinului, evocând un sentiment de melancolie și jale.