Cu priviri întunecate se scrutează-ndrăgostiții,
Ei, blonzii, strălucitorii. În bezna ce-ncremenește
Se-nlănțuie-n dorință brațele subțiri.
În purpură gura binecuvântaților se zdrobi. Ochii rotunzi
Răsfrâng aurul sumbru al după-amiezii singuratice,
Întunecimea și poala pădurii, spaime de seară prin verde;
Peste zborul de negrăit al păsării, cărarea celui nenăscut
Spre sate-neguroase, spre-nsingurate veri
Și, uneori, din albăstrime surpată apare o săvârșire.
În câmp lin freamătă galbenul grâu.
Aspră e viața și-oțelită zbârnâie coasa țăranului,
Puternice grinzi împreună dulgherul.
Frunzișul în toamnă atins e de purpură; duhul monahal
Cutreieră zile senine; strugurii-s copți
Și sărbătoresc e aerul în vastele curți.
Au fructele îngălbenite miros mai plăcut, cel bine dispus
Râde domol, muzică și dans în pivniți umbroase;
În crepusculara grădină pasul și liniștea băiatului mort.
Sensul versurilor
Piesa explorează ciclul vieții și al morții în contextul naturii și al iubirii. Versurile evocă imagini puternice ale toamnei, ale muncii câmpului și ale efemerității existenței, sugerând o meditație asupra frumuseții și tristeții inerente vieții.