Pe bănci întunecate ei stau înghesuiți
Și ridică-n sus doar stinsele priviri
Spre cruce. Luminile clipesc încețoșate,
Și tulburi ca acoperitul, rănitul căpătâi.
Tămâia se ridică dintr-o cădelniță de aur
Spre înălțimi, cântec de rugăciuni pe moarte
Se duce-n fum, și apune nesigur-dulce
Bântuind în încăpere. Preotul merge
Spre altar; dar pare duhul obosit
Pioaselor tradiții – un jalnic jucător
În fața rugătorilor cu inimi înghețate,
În jocul fără suflet de-a pâinea și de-a vinul.
Clopotul bate! Luminile sclipesc mai tulburi –
Mai palide, ca acoperitul, rănitul căpătâi!
Orga tușește! În inimile moarte revin
Amintiri de groază! O față sângerândă, dureroasă
Se-acoperă în disperare și-ntuneric
Privit de ochii mulți în gol.
Și-o voce, ce ca toate sună,
Suspină – dar groaza a crescut în încăpere,
Crescu a morții groază: Miluiește-ne pe noi –
Doamne!.
Sensul versurilor
Poemul descrie o biserică decadentă și o atmosferă apăsătoare, unde credința pare să fie pierdută. Ritualurile sunt goale, iar rugăciunile sună a disperare în fața morții.