Deseori îți aud răsunând
Pașii pe stradă.
În mica grădină ruginie
Albăstrimea umbrei tale.
Sub amurgitul frunzar
Ședeam tăcut lângă vin.
De pe tâmplă-ți cădea
O picătură de sânge.
În paharul cântător
Oră a nesfârșitei melancolii.
Dinspre astre adie
Un vânt cu zăpadă prin frunziș.
Fiece moarte îl doare
Noaptea pe palidul om.
Rană, gură-ți de purpură
Sălășluiește în mine.
Ca și cum aș coborî de pe verzile
Coline cu brazi și din legendele
Patriei noastre,
Pe care de mult le-am uitat –.
Noi cine suntem? Tânguire albastră a unui
Izvor de pădure năpădit de mușchi,
Unde primăvara viorelele-mprăștie
Miresme, în taină.
Vara un sat liniștit
Ne ocrotise copilăria
Odinioară a seminției noastre,
Stingându-se-acum pe-nserata.
Colina, noi albii nepoți
Visăm grozăviile
Sângelui nostru noptatic
Umbre-n orașul de piatră.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de melancolie și nostalgie, evocând amintiri pierdute și o conexiune cu trecutul. Vorbește despre moarte, pierdere și o identitate incertă, reflectând asupra condiției umane.