Din nou hoinărind prin anticul parc,
O, calmul florilor roșii și galbene.
O, zei blajini, și voi sunteți în doliu,
Și aurul de toamnă al ulmului.
Imperceptibil se înalță trestia la marginea
Iazului albastru, tace sturzul în seară.
O! atunci înclină-ți fruntea și tu
Înaintea năruitei marmore a strămoșilor.
Sensul versurilor
Piesa descrie o plimbare melancolică printr-un parc antic, evocând sentimente de nostalgie și reflecție asupra trecerii timpului și a pierderii. Observarea naturii în declin și a vestigiilor trecutului aduce un sentiment de tristețe și contemplare.