În casă nu e nimeni. Toamnă în camere;
Sonata strălucirii lunii
Și trezirea de la marginea pădurii.
Întotdeauna gândești la chipul alb al omului
Departe de a timpului furie;
Peste un vis se-ntinde ramura verde.
Cruce și seară;
Sunetul își învăluie cu brațele violete steaua
Care se urcă spre ferestrele nelocuite.
Deci tremură străinu-n întuneric,
Care-și ridică în tăcere peste ființa umană pleoapele,
E depărtarea; argintia voce a vântului pe hol.
Sensul versurilor
Poezia evocă un sentiment de singurătate și melancolie într-un cadru autumnal. Imaginile naturii și ale casei pustii sugerează o introspecție profundă și o contemplare a efemerității vieții.