În țara asta nu se mai scrie poezie? Chiar
și poetul Ion Mureșan, poetul forever, cum spune Ciș,
n-a scris niciodată o poezie,
toți scriu un soi de texte
în care sexul, alcoolul, drogul fac casă bună din care este izgonită poezia,
care nu se mai așează pe hârtie, ci direct în pixeli,
și devine &, versul e ca aici în acest poem supărat un șarpe lung
prin care curge veninul printre silabe,
roua nu mai este sudoarea privighetorilor ce-au ostenit toată noaptea cântând,
ochii lui Homer sunt ca două becuri arse pe doi stâlpi
într-un oraș părăsit,
unde puritatea nu rodește, chiar dacă
fecioarele nasc copii,
legea sfântă a maculării plătește tribut morții,
judecata de apoi nu mai e o amenințare, ci un scenariu de film horror,
cel ce-a descoperit poezia nu mai are inimă,
în timp ce inima e un trop fugărit din vers
pe motivul că e desuet,
un grup de minimaliști se autointitulează maximaliști,
autenticiștii sar coarda peste un șotron imaginar,
mizerabiliștii fac și ei curat prin debarale
și descoperă pentru prima dată mirosul mucegaiului chiar sub brațele lor,
himerismul e reinventat ca autentic într-un sanatoriu,
fracturismul este abandonat din fașă
iar pamperșii lui sunt aruncați într-un tomberon devenit
vizuină pentru urși,
legea morală e sus,
Dumnezeu nu mai e nicăieri,
iubita și-a vândut clavirul,
încălzirea globală a venit în oraș – chiar pentru asta am venit să-ți spun –
sânii tăi de silicon sunt expuși într-o vitrină,
berea e acră,
votca, la ruși,
vinul pleacă pe alte gâtițe însetate,
poeții au laptop-uri, tablete,
talent, numai unii,
din ce în ce mai puțini,
hârtia curge prin imprimante și se adună în dosarele care-l vor
ridica din mormânt pe Kafka
pentru a fi judecat în libertate și condamnat la moarte cu suspendare,
în țara asta poeții nu mai iubesc poezia,
se linșează între ei,
fac ziduri din oase de cititori morți pe care se văd scrise
sute, mii, zeci de mii de poezii
de pe vremea când țara asta era chiar țara poeziei,
poetului i se înscenau vini din care se ivea moartea,
mireasă căreia i se cânta
atât de fragedă te-asemăn cu floarea albă de cireș
sau
buchețel de trandafiri ești tu iubita mea buchețel parfumat de trandafiri,
iar în parc fanfara cânta,.
acum sunt ostenit și stau lung și întins
în patul meu
tânăr și adormit
ca într-o telenovelă care nu se mai termină.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dezamăgire profundă față de starea actuală a poeziei și a societății. Poetul deplânge pierderea valorilor autentice și a frumuseții înlocuite de superficialitate și tehnologie, reflectând un sentiment de alienare și oboseală.