De câte ori mi se părea c-aud
cum râde cineva în întuneric,
plină de frenezie mă trezeam dansând
dansul meu de marionetă vie.
Pentru nimeni inima de lemn bătea,
pentru nimeni gura de piatră spunea cuvinte:
Priviţi deasupra curgătoarelor câmpii
ce poate să fie mai frumos decât
morţii purtaţi în braţe de cei vii?.
Eu însămi duc pe umeri
un mort necunoscut,
şi mi se pare leşul atât de uşor.
La rândul său mortul meu duce
pe oasele întunecate un alb nor.
Ca şi cum nimeni nu ne-ar vedea
în ochii cosmici
păream cu toţii
o scară uitată pe cer de cineva.
Sensul versurilor
Piesa explorează povara existenței și absurditatea vieții, sugerând că fiecare individ poartă cu sine o povară, un "mort", în timp ce, la rândul său, este purtat de ceva mai mare. Imaginea scării uitate pe cer accentuează sentimentul de alienare și lipsă de sens într-un univers vast și indiferent.