O, speranță! Grațioasă! Bună, aferată!
Tu, care nu disprețuiești casa celor îndurerați,
Și slujirea fericită, nobilă! Printre
Muritori cârmuiești puterile celeste,
Unde ești? Eu trăiesc puțin; dar rece-mi respiră
Seara deja. Și tăcerea și umbra deopotrivă,
Sunt deja aici; și deja, fără cânt,
Adoarme în sânul ei inima tremurândă.
În valea verde, acolo, unde proaspăt izvorul
Țâșnește din munte, zilnic, iar minunate
Atemporalele zile de toamnă îmi înfloresc,
Acolo, în liniște, frumoaso, la miezul nopții
Te voi căuta, când invizibila-mi viață
Prin a pădurilor valuri va domni,
Deasupra mea mereu fericite flori
Strălucesc sub înfloritele stele,
O, tu fiică a eterului! Apari apoi
Din ale tatălui tău grădini, și nu ai voie
Duh al pământului să fii, vino frică, o
Frică, cu altele, dar inima-i a mea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare a speranței într-un cadru natural, marcat de melancolie și apropierea serii. Vorbitorul caută speranța în liniștea nopții, în mijlocul naturii, dorind să scape de frică și să-și găsească pacea interioară.