Friedrich Holderlin – Într-Un Senin Minunat

Într-un senin minunat înflorește
turnul bisericii cu acoperișul lui de metal. Înconjurat
de strigăt de rândunele, pare-a pluti în seninul fremătător.
Soarele-i sus în înalt și colorează tabla,
în vântul liniștit deasupra murmură steagul.
De-ar coborî atunci cineva pe scara clopotniței,
ar fi absorbit de viața aceea tăcută, fiindcă
atunci când forma-i așa absorbită, atunci
din om se ivește plasticitatea.
Ferestrele de unde răsună clopotele, sunt, în frumusețe, aidoma unor portaluri.
Și asta numai fiindcă și în natură se află portaluri, cum sunt
în pădure arborii.
Dar puritatea e și splendoare.
Înăuntru-i din disparitate se naște un spirit grav.
Însă, pe cât de simple-s imaginile, tot pe atâta-s de sacre,
încât adesea ne temem să le descriem.
Dar cei cerești, cei buni întotdeauna,
toți, mai ales, predestinații, au și virtutea și bucuria.
Omului îi e dată îngăduiala de-a imita acest lucru.
Dar oare e îngăduit, când viața este doar chin,
să ridicăm privirea spre-a spune: așa vreau și eu să fiu?
Da. Cât încă avem bunătate în inimi, dăinuie cel
care-i pur, iar omul – nefericit – nu se măsoară cu divinitatea.
E necunoscut Dumnezeu? Se manifestă ca raiul?
Eu mai degrabă cred că omul este măsura.
Vrednic de laudă, însă poetic
trăiește omul pe acest pământ. Dar nu mai pură e
umbra nopții cu stele, dac-aș putea așa spune, decât
este omul, cel care se numește imaginea zeității.
E pe pământ vreo măsură?
Nu e niciuna. Tunetul n-a fost vreodată împiedicat în lumile Creatorului.
O floare-i, și ea, frumoasă fiindcă înflorește sub soare.
În viață ochiu-și găsește adesea
făpturi pe care să le numească și mai frumoase ca florile. O! știu prea bine asta!
Căci chipul să-ți sângereze, și-n inimă să sângerezi, ori a nu mai fi deloc – asta ar fi plăcerea lui Dumnezeu?
Dar sufletul, cred, ar trebui să rămână curat,
altfel vulturul o să-și întindă puterea, dând din aripe, și cu un cântec de slavă, prin glasul atâtor păsări.
Aici e chintesența, asta e forma.
Pârâu frumos, tu mă înduioșezi când, strălucitor, așa clar, tu te rostogolești
ca ochiul zeității pe căi lactee.
eu te cunosc prea bine,
dar lacrimi îmi umplu ochii. Eu văd cum o viață senină
îmi înflorește în juru-mi, în formele făptuirii, fiindcă
eu nu le compar pe nedrept cu porumbeii cei singuri din cimitire.
Dar râsul oamenilor pare să mă întristeze,
și asta fiindcă eu am o inimă.
Mi-ar plăcea să fiu o cometă?
Eu așa cred. Căci ele au o iuțeală de păsări; îmbobocesc
în foc,
și au candoarea copiilor.
Prin firea lui, omul nu poate pretinde lucruri mult mai presus de fire.
Virtutea seninătății merită lăudată chiar și de spiritul grav, cel
răsuflând în grădină prin cele trei coloane. O prea frumoasă fecioară ar trebui să-și încununeze capul
cu flori de mirt fiindcă, în esența ei, inima-i e ușoară.
Ori mirtul trăiește numai în Grecia.
Când cineva se uită în oglindă vede
un om, își vede imaginea acolo, cum este înfățișată;
îi seamănă omului.
Imaginea omului are ochi,
așa cum luna are lumină.
Poate că regele Oedip are un ochi mai mult.
Durerea acelui om pare de nedescris, și de nespus,
și de neexprimat.
Când drama prezintă așa o durere, ea de acolo vine.
Dar oare ce mi-a venit să mă gândesc acum la tine?
Precum pâraiele-mi port eu cu mine sfârșitul
a Ceea Ce ca Asia se întinde.
Desigur, Oedip a suferit.
Desigur că despre asta e vorba.
A suferit și Hercule?
Cu siguranță. Iar Dioscurii, și ei,
în prietenia lor nu au pătimit? Adică
a te certa cu Zeii, precum Hercule e suferință.
Și-a invidia nemurirea vieții,
a o împărtăși înseamnă și suferință.
Dar e o tristețe și când un om e acoperit de petele verii,
in întregime acoperit cu niște pete! Iată deci fapta mândrului soare:
anume, dă totul la iveală.
Cu încântarea razelor sale îi poartă pe cei tineri
ca printre trandafiri.
Suferințele lui Oedip
par ale unui sărman
ce se plânge
că îi lipsește ceva.
Fiu al lui Laios, sărmane străin din Elada!
Viața e moarte, iar moartea înseamnă viață.