Sus în lumină plutiți
Prin line meleaguri, fericite spirite!
Dumnezeiești adieri
Ușor vă ating
Ca mâinile harfistei
Coardele sfinte.
Fără soartă ca pruncul
În somn răsuflă zeii;
Blând ocrotit
În mugur molcom
Etern înflorește
Spiritul lor,
Și ochii lor fericiți
Lucesc în domoală
Lumină eternă.
Nouă însă ni-i dat
Să nu ne odihnim nicăieri.
Trudiții oameni
Se usucă și cad
Orbește, din clipă
În clipă, asemeni
Cu apa din stâncă
În stâncă zvârlită
La întâmplare, mereu și mereu.
Sensul versurilor
Piesa explorează diferența dintre condiția zeilor, care trăiesc într-o eternă fericire, și cea a oamenilor, condamnați la o existență efemeră și plină de suferință. Se conturează un sentiment de melancolie și resemnare în fața destinului implacabil.