Apune, mândru soare, puțini sunt cei
Care respectă, cei care-au cunoscut, sfinții,
Căci stai fără efort și liniștit
Ridicat peste laboriosul răsărit.
Tu îmi apui, răsari, mândră lumină!
Și ochiul meu te recunoaște, minunată!
Căci eu învăț să onorez tăcerea-ți divină,
Pentru că Diotima mi-a vindecat înțelepciunea.
O, a cerului mesageră! Cum te ascult!
Pe tine, Diotima! Dragoste! Cum privea
Spre tine acest ochi al zilei aurite
Mulțumitor, strălucitor tu-nălțătoare. Acolo susurau.
A vieților izvoare vii, respiră întunecatul
Pământ ce înflorește cu dragoste de mine,
Și surâzând peste al norilor argint
Și binecuvântând Eterul-n jos coboară.
Sensul versurilor
Piesa celebrează frumusețea naturii și a luminii, văzute ca manifestări divine. Vorbește despre respectul pentru tăcere și înțelepciune, inspirate de o figură numită Diotima, simbol al iubirii și al cunoașterii.
