Îmi ești drag așa, posac, ostenit.
Miezul, tare stors, s-a făcut dulce;
până departe
până unde întâlnești orizontul,
cum te-ai întâlni pe tine,
până acolo te-ai făcut cafeniu și senin.
Departe, cu cerul,
ești infinit;
culorile voastre – cafeniu și albastru,
se armonizează ca o idee cu altă idee.
Dar mie mi-ești drag așa,
posac, bun și uitând,
cu zarea – frunte imensă
abia atinsă de pasăre,
prin galbena risipă a frunzei de agud.
Drag îmi ești toamna,
în noiembrie, ca acum:
liniști egale,
drumuri pierdute, departe,
verdele grâului abia aburit –
și nu țipă nici o culoare,
nu țipă lumina..
e un aer adânc, potolit.
Numai un nor
de o culoare naivă,
vine să te-ntrebe, pământule,
– ce altceva s-ar potrivi
înțelepciunii tale posace
dacă nu ochii lui
copilărește uimiți,
peste imensitate?.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de melancolie și contemplare în timpul toamnei, în luna noiembrie. Eul liric își exprimă afecțiunea pentru pământ și natură, surprinzând frumusețea și liniștea peisajului autumnal.