Luminiță nouă,
Pe-un pârâu de rouă,
Plimbă, mi se plimbă
Și mi se răsplimbă
Floarea florilor,
Zâna zorilor
Rouă adunându-și
Paharul umplându-și
Și ea mi se crede
Că nimeni n-o vede,
Soarele-a văzut
Și mult i-a plăcut
Și-n grab-a trimes
Pețitori pe-ales
Doi luceferei,
Pețitorii ei
În cas-au intrat
Și au întrebat:
– Vrei de soț pe Soare,
Că el e mai mare?
Ea când auzii
Așa le grăi:
– Ba, ba eu n-oi voi,
Ba eu n-oi voi
Soare soțior
Că-i tot călător
Ziua peste ape,
Noaptea peste sate,
Astfel, lângă mine
Când ar fi aproape?
Doi luceferei,
Pețitorii ei
S-au întors la Soare
I-au spus de urmare,
Soarele se-aprinse
De necaz și zise:
– Lăsați-mi-o-n pace
Că mi-o voi preface
În fragedă floare,
Floare de cicoare:
Când oi răsări
Ea s-o-nveseli,
Când oi scăpăta
Ea s-o întrista
Și s-o aduna
Și m-o aștepta.
Sensul versurilor
Cântecul descrie povestea unei flori de cicoare care refuză să se căsătorească cu Soarele, preferând să rămână fidelă naturii sale. Soarele, respins, o transformă într-o floare care va resimți prezența și absența lui, așteptându-l mereu.